luni, 11 ianuarie 2010

UNUL

In singuratatea propriei minti am inceput sa creez lumea. Mai intai mi-am facut un ochi ca sa pot primi lumina divina, apoi mi-am facut o inima din care sa plece acea energie care sa hraneasca totul, dupa asta nu am stiut ce sa mai fac ochiul era atat de uimit de tot ceeea ce vedea, inima era atat de coplesita de tot ceea ce simtea incat mintea… ea cea care credea ca le nascuse pe amandoua amutise de atata bucurie. Supriza era imensa… CINEVA crease totul inaintea ca mintea mea sa teasa vreun gand…


Si cu toate astea intr-un colt mic al mintii, atata de mic incat nici lumina nu il ajunsese vreodata, atat de mic incat iubirea inimii nu reusise vreodata sa il incalzeasca, din coltul acela se nascu o idee… "esti singur… atat de singur incat nici nu stii daca esti singur sau singura pentru ca nu exista nimeni care sa isi spuna asta!


Din ochi picura o lacrima si lumina isi feri aripile de ea, trecand pe langa ochiul inchis in propria singuratate. Inima se stranse intr-un ghem rece de frici, si din ea nu se mai auzea decat ecoul surd si obsedant al cuvintelor: "esti singur… atat de singur incat nici nu stii daca esti singur sau singura pentru ca nu exista nimeni care sa isi spuna asta!"


Mintea se trezi ca dupa un somn greu…. ochiul si inima nu o mai tineau sub vraja lor. Si-a adus repede aminte ca are de creat o lume…era in firea ei sa isi aduca a…minte! Doar ca si la ea au ajuns repede cuvintele nascute din coltul acela nebanuit… "esti singur… atat de singur incat nici nu stii daca esti singur sau singura". Pentru o clipa se incorda toata pentru a cuprinde semnificatia… era simpla… nu era nimeni care sa o vada, sa ii confirme daca ceea ce creaza este minunat sau nu, nimeni cu care sa se sfatuiasca, se bucure, sa traiasca… Cum arata acest nimeni aceasta era intrebarea ce nu ii dadea acum pace? Cum arata? Cine este? Ce ii place? Ce nu ii place? Cum ii sunt ochii? Dar inima? Din ce sa il alcatuiesc? Din lacrimi? Din zambete? Din cautari? Din regasiri? Din intrebari? Din raspunsuri? Din cer? Din pamant? Din apa? Din aer? Din gand? Sau din negand? Mintea se pierdea printre intrebari fara numar, caci asa face ea… se pierde… si ne pierde… Cand mintea se pierde se trezeste ochiul si inima asa ca nu e de mirare ca….


Ochiul incepu se teasa din firele de lacrimi… o imagine mai intai tulbure… mai intai vazu un alt ochi care brusc i-a devenit lumina… era un ochi mare si limpede… strajuit de culori si cladit din forme nemai vazute… un ochi in care sa se piarda si sa se regaseasca intr-o bucurie infinita. Ochiului nu ii mai trebuia nimic, el simtea ca nu mai e singur si ca de acum poate sa se odihneasca larg deschis in vesnica veghe!


Inima incepu si ea sa isi trimita solii spre lumea pe care o imbratisa ori decate ori batea… nu trecu nici o clipa si primi in adancul sau ecoul unei alte batai de inima, asa ca inflori toata pentru a nu pierde nimic.. Cele doua batai de inima se auzeau tot mai puternic atat de puternic incat mintea isi pierdu sirul gandurilor si incepu sa pluteasca pe oceanul de armonii nascut din ingemanarea celor doua batai de aripa ale aceleasi inimi fara inceput si fara sfarsit!


Acum stiam ca nu mai conteaza daca sunt singur sau singura… ca nu mai conteaza daca am un ochi sau doi, o inima sau doua… Acum stiam ca nu sunt doar o minte… ci constiinta ca sunt totul. O constiinta este mai mult decat mintea asa cum lumina este mai mult decat ochiul care o primeste, sau iubirea este mai mult decat inima care o naste.


Pamantul si cerul au devenit UNUL

Timpul si spatiul au devenit UNUL

Totul a devenit UNUL



UNUL care iubeste atat de mult incat nu este niciodata singur!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu